A ales să poarte o mască, să-și ascundă lacrimile… apoi a plecat. Locul ei nu mai era acolo.
Cuvintele lui erau doar cuvinte și atât. Minciunile erau atât de frumos împachetate încât cadourile lui Moș Crăciun erau jalnice.
El chiar credea că ea nu știe adevărul?
Știa demult că nu mai erau „ei”, ci ea, el și cealaltă femeie.
Cealaltă femeie făcea parte din viața lui, ea împărțea aceleași pat cu el.
Era ceva de genul: Sute de kilometri distanță teoretic, practic, îi simțea respirația.
În miez de noapte se ascundea de ea, încercând să-i scrie celeilalte, iar atunci când îl întreba ce face îi zicea sec:
-Ah, un coleg m-a întrebat ceva. Nu e nimic important.
Acest „nimic important ” avea să-i dea viața peste cap.
Trebuie să fi tâmpit ca să crezi că o femeie nu simte atunci când este vorba de o altă femeie.
Nopțile erau prea scurte la câte notificări se auzeau in miez de noapte, iar el se scuza în continuare fără ca ea să-l întrebe.
Îl iubea, dar plătea un preț pe care nu și-l permitea: ani din viața ei.
Câtă risipă de timp, câte lucruri ascunse treceau cu fiecare seară în care tăcerea lor era o pătură rece, prea rece pentru luna octombrie.
Adormeau târziu amândoi, el cu gândul la o alta, iar ea iubindu-l pe el dincolo de toate minciunile pe care știa că le spune.
Dimineața se priveau pe furiș, ascunzându-și amândoi privirea. El pentru că știa că mințea, ea pentru că îi era frică să-i spună în față: „Știu de voi.”
Așa că într-una din zile își aruncă câteva haine într-o geantă și plecă, dar nu înainte de a-i scrie câteva rânduri…
Dragul meu,Cum să încep?
Azi m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Port de ceva vreme o mască care nu-mi aparține.
Mi-a păsat atat de mult de tine încât de mine am uitat complet.
Ai deprins obiceiuri proaste, dragul meu. Nu știu când a apărut ea în peisaj, dar știu că nu ți-ai ales bine culorile.
Să te întreb de ce? Nu cred că azi ar mai conta.
Știu exact unde am greșit.
Erai tu, tu, tu și apoi eu. O greșeală minoră în comparație cu faptul că nu am plecat încă din clipa în care ți-am găsit chitanța de la brățara pe care eu nu am primit-o niciodată.
Poate că am fost fericită, dar astea-s doar presupuneri.
Aș vrea să pot crede în poveștile tale, dar diminețile am ajuns să prefer să fiu singură.
Toți anii aceia în care ne-am privit seară de seară dar nu ne-am atins, nici măcar nu ne-am vorbit, am purtat o mască încercând să-mi ascund durerea din suflet.
În altă zi va fi diferit, dar nu va avea nicio importanță daca eu azi nu voi pleca.
Am obosit să stau în întuneric, așteptând după cineva care tocmai a ieșit pe ușă și a stins lumina, uitând că sunt acolo…
P.S: Frumusețea poate fi uneori întâmplătoare, lăsând în urmă întâmplări neîntâmplate.
Facebook Comments