Atingerea toamnei…

Azi dimineaţă am simţit prima adiere de vânt de toamnă. Zâmbeam, îmi aminteam de copilărie, îmi aminteam de prima zi de toamnă, pe când eram o puştoaică…
Bunicul se trezise într-o dimineaţă cu noaptea în cap, deschise uşa camerei şi îmi şoptise la ureche:
-E prima zi de toamnă, n-ai să mă crezi, trezeşte-te! Te aştept la colţul de stradă, pe băncuţă, acolo unde toamna se odihneşte un minut. Să nu întârzii, sunt prea bătrân să vin după tine din nou!
Pe întuneric căutam o hăinuţă, încercând să nu o trezesc pe bunica care s-ar supăra foc dacă ar ştii că bunicul mă trezeşte cu noaptea în cap.
Păşesc pe iarba udată de roua dimineţii. Bunicul, nicăieri!
Cu paşi înceţi mă îndrept spre colțul străzii. Simţeam toate pietricelele, dar nu era momentul să mă plâng.
Bunicul mă aştepta pe băncuţă, zâmbind. În mintea mea de copil mă întrebam:
Oare ce comoară ascunde prima zi de toamnă? Eu și bunicul am fost mereu căutători de comori :-)).
M-am aşezat pe genunchii lui și l-am întrebat:
-Bunicule, unde este comoara?
El mi-a răspuns:
-E chiar în palma ta.
Am privit, nedumerită. O frunză cu pistrui gălbui se aşezase în palma mea. Abia o simţeam.
Am stat împreună cu bunicul pe băncuţă. El îmi spunea povești despre Doamna Toamnă și comorile ei.
Ştiu doar că m-am trezit în patul meu dimineaţă. Adormisem pe băncuţă în braţele bunicului cu siguranţă. În casă se simţea aroma de dovlecel la cuptor, iar bunica mă pupăcea, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă…
Vreau să-ți spun ceva…
Te iubesc toamnă.
Cred că dintotdeauna te-am iubit.