Astăzi am fost în satul copilăriei mele.
Mi-am amintit de colțul de pâine,
Uscat și mititel,
Pe care bunicul mi-l îndesa în buzunărel,
Spunându-mi să-l împart cu cel
Care nu are defel.
Am stat pe iarba proaspăt cosită
Fără să îmi pese că-mi va șifona
A mea rochie dichisită
Și nu am avut zeci de creme după mine,
Împotriva insectelor care mai tăbărau
Din când în când pe mine.
Un bătrân
Și-a amintit de mine
Spunându-mi: Tu, copilă,
Eu te știu prea bine.
Ai chipul bunicii tale.
Deși au trecut ani de atunci,
Nu știu de îți amintești,
Eu sunt Badea Vasile din luncă.
Te purtam în cârcă, cât era ziua de lungă.
Ai crescut, îmi zice,
Și poate că ai uitat
Cum îmi citeai pe laița
Cea veche din sat.
Se așează lângă mine
Și-și pune desaga jos.
Îmi spune: Tu, copilă,
Ai crescut frumos.
În buzunar la rochie
Aveam o acadea
Pe care i-o dăruiesc,
Știind că-i va plăcea.
Pofticios din fire
Îmi mulțumește-ndată
Și-mi spune:
Draga mea copilă,
Și eu am ceva pentru tine.
Scoate o batistă
Albă, imaculată,
Ce ascundea două bucățele
Mari de ciocolată.
Mi le dăruiește
Din toată inima sa,
Deoarece în ochii lui
Asta se citea.
Mă roagă să-i povestesc
Despre oamenii
Și despre a lor fapte,
Despre iubire,
Despre bunătate.
Îi spun: Badea Vasile, tu știi mult prea bine
Că lumea asta nouă nu ne aparține.
El râde și mă privește cu chipul său blând:
Ai dreptate, copilă,
Există bunătate pe pământ.
Apoi îmi scoate din desaga sa
O scrisoare pe care o avea
Și-mi spune: Ia scrisoarea cu tine!
Poate o vei întâlni pe fiica mea
Mai repede ca mine.
Poți s-o citești dacă vrei.
Sunt cuvintele mele pentru tăcerea ei.
Și a plecat zâmbind
Exact cum zicea:
Fiecare om își poartă crucea sa .
Fetei mele,
Chiar dacă anii m-au făcut bătrân și necultivat, sunt același părinte care te-a crescut, dar pe care l-ai uitat.
Nu-ți fie rușine cu cine sunt. Nu am bogății și nici facultățile tale, doar aceste mâini care te-au crescut, iar atunci le-ai făcut murdare.
Încă trăiesc, o duc bine. Dumnezeu este zi de zi cu mine.
Nu-ți cer nimic, nu te îngrijora. Ți-am scris doar ca să ști că nu-ți port pică, fata mea.
Dacă mâine va fi prea târziu nu-ți reproșa, eu te-am iertat demult, doar tu să te poți ierta.
Cum satul e mic,
Iar veștile se duc iute,
Apare o bătrână cu un braț de plăcinte.
Îmi spune: Ia și mănâncă!
Sunt cu brânză sărată
Așa cum ție îți plăceau odată.
Eu cred că bunătatea
S-a născut într-o casă de la țară
Și are chipul blând al bătrânei de odinioară,
Zâmbetul cald al lui Badea Vasile
Și tălpile goale a unei copile.
Eu cred că rătăcește pe străzi zi de zi
Și doar dacă te oprești o poți zări.
Eu cred că este în fiecare din noi
Chiar și atunci când suntem
Pe dinăuntru goi.
Facebook Comments