Păpădiile copilăriei… puișorii de găină și răbdarea bunicului 😁

De când eram o puștoaică admiram cerul.        Bunicul, când avea nevoie de mine, mă căuta, dar eu nu eram nicăieri sau cel puțin nu doream să fiu găsită.
   Uneori îl auzeam spunându-i bunicii:
   -Fata asta nu se lecuiește niciodată. Când ai nevoie de ea, parcă o înghite pământul…
   Bunica, bună la suflet, îmi găsea repede o scuză….
   Cum stăteam eu așa în iarba moale în timp ce o păpădie îmi gâdilă năsucul, observ pe  băncuța veche un coșuleț adus de bunica.
Curiozitatea mea nu avea limite…
   Oare ce era în coș?
   Așa că ies eu tiptil din ascunzătoare. Dar ce credeți, bunicul era la câțiva pași de mine! Eu, șireată din fire, alerg către el:
   -Bunicule, bunicule, te căutăm.
   -Mă căutai zici? Dar ia spune-mi… ce doreai ?
   -Păi, să te ajut în gospodărie bunicule, așa cum ți-am promis.
   -Coci tu ceva, Ana, îmi spune el, bombănind.
Dar era fericit că m-a găsit în sfârșit😁.
   Prima sarcina era sa fac curtea lună și bec.
Bunicul era cu ochii pe mine… dar ochelarii săi nu 😂.
   Cum măturăm eu curtea cu un măturoi mai mare ca mine, profit de neatenția bunicului, mă strecor repejor, pun mâna pe coș și fug cu el cât mă țineau picioarele…
   Ei! Dar ce credeați, că sunt campioana la atletism? Nu fac doi pași și mă împiedic de o pietricică, iar din coș ies puii de găină, rând pe rând… o frumusețe de am rămas câteva secunde uimită… și cred că mai rămâneam de nu striga bunicul la mine cât îl ținea glasul…
   -Închide poartă, să nu iasă puii!
   -Dar unde să meargă, bunicule? fac eu haz de necaz. La piață?
   Nu termin eu de adăugat că puii ies pe poarta larg deschisă, unul câte unul în șir indian.
   Acu sa ne vedeți pe toți trei, parcă eram niște titirezi… să râzi, nu alta.
   Cu chiu, cu vai, îi aducem din nou în curtea noastră, dar de data asta închidem poarta. Bunicul bombănea, nemulțumit de situație, era foc și pară. Bunica era obișnuită cu năzdrăvăniile mele, așa că intră în casă în timp ce bunicul îmi spune supărat:
   -De data asta nu te iert. După ce termini curtea ai de hrănit puișorii… poate așa îți bagi mințile în cap.
   O făcusem lată. Iar.
   Un lucru era clar, a omis să-mi spună cu ce se hrănesc puii de găină, iar eu, cu o imaginație cât o galaxie, am presupus că sunt atât de galbeni de la păpădii. Așa că alerg desculță prin grădină, rup câteva păpădii și le îndes în coșuleț, mândră tare de isprava mea.
   Mă așez pe iarbă, îi așez și pe ei pe burtica mea și îi îndop de parcă se sfârșește lumea, dar puii nici nu aveau treabă cu păpădiile.
   După privim împreună cerul, ba chiar mă apuc să le povestesc despre stele… despre isprăvile mele, aveam un metru și un pic… iar ei erau ucenicii mei… Pe urmă ațipesc puțin, că doar am muncit în ziua aceea.
   Așa m-a găsit bunicul, pe iarba întinsă, dormind cu puii de găină. La cât de nervos era cu câteva clipe în urmă, acum îl pufnea râsul de nu îl mai puteai opri.
   -Vai, Ano, îmi zice el, degeaba mă chinui eu cu tine că tu nu vrei să înveți nimic, ba mai mult lenevești sub cerul liber când mai sunt atâtea de făcut!
   -Vai, bunicule, îi zic și eu, tu chiar nu ști să apreciezi ce îți dă Dumnezeu. Ia zi-mi, când ai stat matale pe iarbă ultima data fără să faci nimic?
   -Dar cine are timp de așa ceva? îmi spune răspicat… Sunt atâtea lucruri de făcut prin gospodărie. Eu nu am timp de stat.
   -Te roggggg! îi zic, sperând să se răzgândească.
   Stă bunicul, se scarpină după ureche… Morocănos cum era îmi zice:
   -Bine, fie… a trecut ceva vreme.
   -Vezi, bunicule! Eu nu vreau să treacă ceva vreme🤣🤣… Nu ai vrea tu să stai așa cu mine un sfert de ceașcă și promit că te ajut cu tot ce poftești.
   Își face bunicul calculele, zâmbește și îmi spune:
   -Cum ști tu, Ana, să mă convingi! De acord, dar nu mai mult de un sfert de ceașcă.
   Asta în traducerea noastră erau 15 minute.
   Eram de acord și cu un minut în plus de leneveală.
   Cum priveam noi cerul, puii de găină se tot jucau prin preajma noastră, păpădiile erau pe post de umbreluțe pentru ei… iar eu, privindu-l în ochi pe bunicul, am simțit că mă iubește până la cer și înapoi, indiferent de micile boacăne pe care le făceam.
   Și ce credeți? Nu au trecut doar 15 minute…
Am stat așa cel puțin o oră, timp care a trecut foarte repede…
   Bunica, observând lipsa noastră, se pune să ne caute. Bunicul era rușinat ca un copil.
   -Haide, Ana, că ne caută, îmi spune. De ne găsește lenevind am dat de belea😁.
   Cine ar fi crezut că bunicul, om în toată firea, se va rușina ca și cum ar fi  făcut o boacănă…. Nu își dorea în ruptul capului să iasă din vorba bunicii.
   Așa că, simțindu-ne amândoi cu musca pe căciulă, ne îndreptăm pașii spre bunica care ne aștepta cu o mulțime de întrebări pregătite.
De cum ne vede ne ia la rost:
   -Ia, ziceți-mi pe unde ați fost amândoi?
   Eu, repejor îi povestesc despre cerul albastru, despre păpădiile de culoarea puișorilor de găină, despre iarba verde moale care te îmbie să te așezi pe ea…
   -Bine, bine, Ano, asta ai făcut tu?
   Se întoarce către bunicul
   -Dar tu? Ia zi-mi, pe unde ai umblat?
   -Eu? se fâstâcește bunicul. Păi…
   Observându-l puțin prins în capcana bunicii, îi sar în ajutor:
   -A fost cu mine, bunico.
   -Ana, tu vrei să-mi spui mie că bunicul tău a lenevit pe iarbă atâta timp?
   -Da, bunico.
   -Așa fără mine?
   -Da, bunico.
   Atunci să vezi zâmbetul bunicii…
   Observându-i pe amândoi mi-am dat seama că e cazul să dispar repejor, până nu se întunecă. Măturoiul mă aștepta neclintit pe scări… ba chiar era mai pregătit ca mine 🤣.
   Nu prea aveam eu chef de curățenie, dar le promisesem bunicilor, așa că promisiunea e lucru sfânt, chiar dacă lucrez cu întârziere.
   După ce mă spetesc eu să fac curat lună și bec, îmi dau seama că nu mi-ar strica o baie și cum la râu nu aveam voie, decid să fac o baie chiar lângă fântână.
   Scot o găleată cu apă… doar a avut grijă bunicul să mă învețe și o arunc pe mine de zici că era un duș, dar ce să vezi… bunicul era chiar în spatele meu și i-am făcut și lui o baie de toată frumusețea 🤣🤣.
   Atunci să vezi cum furia bunicului s-a împrospătat de îl auzeau toți vecinii cum strigă la mine, asta după ce eu am luat-o la fugă… că doar nu era să stau să mă prindă.
   -Pun eu mâna pe tine, de data asta nu mai scapi cu una cu două!
   Eu alergam în jurul fântânii, bunicul alerga după mine, iar puișorii de găină după noi… doar noi eram mai rapizi decât pufoșii cei mici.
   La câtă zarvă am făcut a ieșit și bunica în curte, care de cum ne observă, râdea în hohote cu o poftă de ne-a luat foamea pe toți trei. Așa că după câteva ture în jurul fântânii, ne-am hotărât să luăm o pauză de masă, altfel ne închidea bunica afară pe amândoi și dormeam sigur sub cerul liber… iar bunicului nu cred că îi făcea bine la șale🙂.
   De cum intrăm în casă ne spălăm pe mâini și ne așezăm la masă, bunica zice o rugăciune, iar pentru fiecare boacănă primesc o boabă de piper. După povestim și râdem de răsună toată casa a bucurie…
   Apoi promit că mâine fac o boacănă în minus și îmi îndrept pașii spre cămăruța mea de la etaj, dar nu înainte de a le spune bunicilor că îi iubesc mult. Iar ei mă ciufulesc spunându-mi:               
   -Ești îngerul nostru, Ana…
   Și chiar eram, poate că Dumnezeu le-a luat fiul, iar eu aveam să fiu fiica lor, iar ei pentru mine părinții mei.
   Eram un înger de un metru și un pic, pistruiată, cu părul ciufulit, care făcea o mulțime de boacăne… dar care îi iubea atunci, îi iubește și acum oriunde ar fi ei, oriunde aș fi eu.
   Dar asta este o altă poveste

Bye, bye..

Cu drag Ana BN